Dacă te oprești la noi, la Han, Pizza & Pasta, ești la doar câțiva kilometri de locurile unde s-a scris una dintre cele mai tulburătoare pagini din istoria recentă a României. Comuna Domnești, unde ne aflăm, este locul în care s-a născut, în iunie 1912, o femeie al cărei nume a ajuns să fie rostit în toate cărțile despre rezistența anticomunistă: Elisabeta Rizea.
Elisabeta Rizea: o copilărie ca a altora, un destin deloc obișnuit
Elisabeta s-a născut Șuța, într-o familie de țărani din Domnești - părinții ei, Ion și Maria, munceau pământul, iar ea a crescut printre frații săi, cu puține cărți și multă treabă pe câmp. A făcut câteva clase primare și apoi, ca multe fete din acea vreme, a intrat de mic copil în rândul oamenilor mari. La 19 ani s-a mutat în Nucșoara, satul vecin de la poalele Munților Făgăraș, unde s-a căsătorit cu Gheorghe Rizea.
Până aici, povestea ar fi putut să fie una dintre miile de vieți tăcute de la sat. Nu a fost.
Momentul în care totul s-a schimbat
După al Doilea Război Mondial, odată cu instalarea regimului comunist, liniștea familiei Rizea s-a spulberat. Unchiul Elisabetei, Gheorghe Șuța, un om cunoscut în zonă și apropiat al Partidului Național Țărănesc, a fost ucis de Securitate. În Munții Făgăraș începea să se formeze un grup de partizani - oameni care refuzau să accepte noua ordine și care se retrăseseră în pădure cu armele în mână. Grupul era condus de colonelul Gheorghe Arsenescu și, mai târziu, de frații Toma și Petre Arnăuțoiu.
Gheorghe Rizea, soțul Elisabetei, s-a alăturat acestei rezistențe. Iar Elisabeta a ales, fără ezitare, să-i ajute - pe soț, pe partizani, pe toți cei din munți. Le ducea mâncare, haine, informații. Le ascundea mesajele într-o scorbură de copac din Valea Morii. Se strecura noaptea afară din casă, prin scândurile slăbite ale gardului, ca să nu o vadă nimeni.
Arestările și torturile
Securitatea a aflat. În noiembrie 1950 a fost arestată prima oară, dusă la București, anchetată luni în șir. Tribunalul Militar a condamnat-o la câțiva ani de detenție - sursele variază între șase și șapte ani. A trecut prin Jilava, Mislea, Pitești. A fost eliberată în 1956, iar la întoarcere și-a găsit casa goală: totul îi fusese confiscat.
Nu s-a oprit. A reluat legătura cu partizanii din munți, știind că e urmărită. Iar după ce frații Arnăuțoiu au fost capturați în 1958 - prin trădare, ca atâtea alte dăți - Elisabeta Rizea a fost arestată pentru a doua oară și condamnată la 25 de ani de muncă silnică.
Au urmat anii cei mai grei. A fost bătută cu bastonul de cauciuc, lovită cu piciorul, legată de o lampă și spânzurată de coadă - părul ei lung, împletit, i-a fost folosit ca să o tortureze. Avea coastele rupte, genunchii distruși, pielea capului arsă. Când a ieșit din închisoare, în 1964, printr-un decret de grațiere, nu mai putea să meargă normal. Avea 52 de ani.
Printre cuvintele pe care le-a spus unuia dintre cei care încercau să o cumpere cu bani ca să-i trădeze pe partizani a rămas celebră replica: nu era Iuda, să-i vândă pe treizeci de arginți.
Recunoașterea de după 1989
Povestea Elisabetei Rizea a rămas ascunsă până la căderea regimului. În 1992, în cadrul seriei documentare „Memorialul Durerii”, realizată de Lucia Hossu-Longin pentru televiziunea publică, țara întreagă a aflat cine a fost femeia aceea firavă, cu ochii limpezi, care povestea calm, din curtea casei sale, lucruri greu de crezut. Humanitas a publicat apoi volumul „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara”, care a devenit o referință pentru cei interesați de perioada.
A fost vizitată acasă, la Nucșoara, de Regele Mihai I și de Regina Ana, dar și de președintele Emil Constantinescu. În 2006, într-un sondaj al Televiziunii Române pentru cei mai mari 100 de români din toate timpurile, a fost clasată pe locul 58 - o prezență remarcabilă pentru o femeie simplă dintr-un sat de munte. A murit în octombrie 2003, la un spital din Pitești.
Locuri care merită văzute pe urmele ei
Pentru cei care vor să calce pe aceleași drumuri pe care le-a bătut Elisabeta Rizea, zona oferă mai multe puncte de interes. Casa din Nucșoara, unde a locuit până în ultimii ani, este păstrată și îngrijită prin efortul mai multor organizații civice, iar în plan este transformarea ei într-un muzeu. Comuna Corbi, cu satul Poenărei, a fost un alt bastion al rezistenței - adăposturile partizanilor erau ascunse printre stâncile din zonă. Mai sus, în Munții Făgăraș, se întind traseele pe care grupul Arsenescu-Arnăuțoiu le-a bătut ani la rând.
Dacă vrei să explorezi locurile astea fără grabă - să vizitezi casa Elisabetei, să urci pe urmele partizanilor în Făgăraș sau pur și simplu să stai de vorbă cu oamenii din Nucșoara și Corbi, care încă țin minte - la Han, Pizza & Pasta din Domnești Argeș găsești un punct de pornire potrivit. Suntem la mai puțin de 20 de kilometri de Nucșoara, chiar pe drumul care leagă Câmpulung de Curtea de Argeș, iar camerele noastre sunt gândite pentru oaspeți care vin să descopere zona pe îndelete.
Istoria nu e doar în manuale. Aici, la noi în Argeș, e încă în case, în drumuri, în pădure. Merită descoperită.